Cam tampite fazele astea... ajunge sa devina o obisnuinta si nu mai distingem realitatea! Ma refer la situatiile in care iti este atat de bine, si esti norocos, iar tu nici macar nu mai relizezi asta. E o obisnuinta, ti se pare firesc sa fie asa, deci faza cu "recunostinta" e egala cu zero!
Apoi sunt si nefericitii care traiesc intr-o situatie negativa, fara ca ceva bun sau frumos sa li se mai intample in viata. Si ei ajung sa se complaca, sa se simta "normali". Nu vad ceva mai bun, nu au termen de comparatie, si cei din jurul lor profita de asta. Cand realizeaza intr-un final ca exista si "mai bine" e o revelatie!
Normalul fiecarei persoane e extrem de subiectiv. Si de cele mai multe ori, trebuie sa fim recunoscatori pentru ca obisnuinta intra in vietile noastre si ne uniformizeaza trairile. E o a doua natura a omului, si uneori e si maniera in care reusim sa facem fata diverselor situatii (dintre care multe nu foarte bune), fara a ne pierde mintile!
E interesant, și în mare parte adevărat, doar că în societatea de azi, în afara cazurilor pierdute (cei din Africa, sau grupuri masive cu proleme) există contact cu exteriorul. Cât de sărac, și tot ieși afară și vezi ceva mai bun, ceva ce ți-ai dori..în fond, oricât ar avea omul, el tot caută ceva mai mult, și când obține,sufletul vânează altceva și altceva, veșnic nemulțumit.Părerea mea e că nimeni nu se limitează la condiția umană impusă de bani, de realitatea de zi cu zi, toți ajung să aibă aspirații.. Vocea rațiunii este cea care ne diferențiază cu adevărat, astfel, unii doar așteaptă ca aspirațiile să îi caute, iar ceilalți luptă pentru scopul propus, astfel apar progresul și evoluția, depășindu-și limita inițială, omul și-a reînnoit standardele de viață. Părerea mea...
RăspundețiȘtergere