Divortul - un rau necesar!

Acum e acea etapa a vietii cand majoritatea prietenilor mei, fie au relatii serioase (sau isi cam doresc asta), fie s-au casatorit deja (sau isi doresc asta). Cu etapa denumita "divort", din fericire, nu m-am intersectat nici macar in experientele celor apropiati mie (cu mici exceptii). Una dintre exceptii o face o prietena care e in plin demers judecatoresc, si am ocazia sa ii fiu cat de cat alaturi, in toate fazele: incepand de la exasperare, sentimentul de "nu mai pot sta in relatia asta, simt ca inebunesc", decizia divortului, instiintarea sotului, a rudelor apropiate, contactarea avocatului, stabilirea termenului, cautarea unui alt apartament, ignoratul sau certurile (dupa dispozitie) cu partenerul etc..

Vad ca ii este greu, ca simte si o afecteaza toate privirile rautaciose, si comentariile acuzatoare ale cunostintelor, dar e hotarata si e convinsa ca ceea ce face e bine! E intr-o perioada in care sufera, dar e mai bine sa fii asa o perioada determinata, si nu o viata intreaga, langa un om sucit! Plus copiii.. Exista, si complica si mai mult ecuatia lor, dar dupa ce te lupti cativa ani pentru relatia si fericirea ta, si vezi ca te lupti singura si omul de langa tine pare orb si surd, ajungi la decizia asta, fara regrete! Si apropo de divorturi, am citit un articol al unei femei in cunostinta de cauza, si mi-a placut! Drept urmare dau copy, si apoi paste, mentionez frumusel sursa, si va las sa cititi linistiti, cu urarea de a nu ajunge niciodata in situatia asta! De aceea da, e bine sa fii exigent atunci cand vrei sa iti gasesti omul cu care vei sta o viata intreaga, e absolut indicat sa te gandesti de n'spe mii de ori si sa incerci sa cunosti cat mai bine persoana care va fi parintele copilului tau, si totodata sa iti evaluezi extrem de bine capacitatea de a tolera si de a accepta ceea ce tu percepi a fi defectele partenerului tau!!!!

Divorţez deci… rezist

În decurs de-o oră m-au sunat trei prietene să îmi spună că divorţează. Prima după 13 ani de căsătorie, doi copii adolescenţi, un căsoi cu două etaje, o afacere de succes. Vrea să divorţeze fiindcă bărbatul i s-a încurcat cu una dintre angajate care are jumătate din studiile prietenei mele. Dar şi vârsta la jumătate.

A doua prietenă este căsătorită de 11 ani. Câştigă de cinci ori cât soţul ei, e pe poziţia trei într-o multinaţională şi vrea să divorţeze fiindcă în ciuda calificărilor, a studiilor şi a erudiţiei ei, soţul nu o respectă. O umileşte în faţa copilului, îi vorbeşte urât. O înjură. O tratează ca şi când ar fi servitoarea în casă. Am uitat să menţionez că soţul se mândreşte cu terminarea liceului, nicio limbă străină vorbită, nicio perspectivă pe termen scurt, mediu, lung sau extra-lung.

A treia e căsătorită de curând, de curând mămică şi a avut ocazia să cunoască o faţă a soţului pe care nu o bănuia. Româneşte spus, omul e bădăran, misogin şi paradoxal sau nu, fără serviciu. Şi cu toate că prietena mea munceşte 12 ore pe zi la serviciu şi restul acasa îmi spune că nu aude din partea lui nici măcar o vorbă bună. În schimb multe reproşuri.

Uneia dintre ele i-am spus să nu divorţeze. Celorlate două însa le-am spus să fugă cât văd cu ochii. Vă las pe voi să deduceţi singuri cui ce i-am spus. Acum am să vă spun doar că eu nu sunt pentru divorţuri. Şi eu sunt divorţată şi vă spun că nu e o fericire. Foarte puţine femei reuşesc să-şi păstreze echilibrul după divorţ. Mai ales dacă tu ai fost cea părăsită, cum e şi cazul meu, îţi ia foarte mult timp să accepţi că după 11 ani de căsnicie şi doi copii bărbatul tău îţi întoarce spatele. Te simţi nedemn. Te gândeşti ce mai mult ai putea oferi unui om decât iubirea ta, atenţia ta şi copiii pe care să-i faci. Dintre toţi oamenii pământului să-i faci cu el şi nu cu altcineva. Fiindcă tu alegi aşa.

Mie mi-a luat cam 3 ani să-mi revin. Trei ani în care a trebuit să mă reconstruiesc cărămidă cu cărămidă. Ani în care mi-am adus aminte ce muzică îmi place, ce haine vreau să îmbrac, ce obiceiuri am, cine îmi sunt prietenii. Tot ce ai construit cu greu în doi se năruieşte şi trebuie să te recompui pe tine. Dar ca să poţi face asta trebuie să pui la temelie respectul de sine pe care, cumva, soţul l-a luat cu el la divorţ în ciuda faptului că nici un tribunal din lume nu i l-a dat lui.

Nu doar din acest motiv nu sunt pentru divorţ. Nu sunt pentru divorţ fiindcă înseamnă să cedezi uşor, să te întorci pe călcâie şi să pleci. În general bărbaţii la câţiva ani după divorţ îşi cam uită copiii. Îi văd din ce în ce mai rar, uită de multe ori să dea banii. Sigur, sunt şi excepţii, bravo lor! Aşa că vrând-nevrând copiii sunt privaţi de prezenţa tatălui. Ca femeie nu ţi-e uşor să aduci pe cineva în casă sau să te vezi cu cineva dacă ai tăi copii nu-l aprobă pe acel cineva. Puţine femei suportă ca un barbat străin să le facă observaţii copiiilor lor. Şi uite aşa copiii cresc fără un model masculin. Ceea ce nu e bine.

Deci nu sunt pentru divorţ. Cred că e normal ca într-o viaţă să existe tensiuni, păreri contrarii, frecuşuri. Chiar cred că e normal ca din când în când fiecare să se mai uite peste gard şi să poftească la vecina. Dar nu cred că se mai poate face ceva atunci când nu-l mai respecţi pe celălalt. Atunci când nu mai eşti capabil să-i vezi calităţile. Atunci când nu-l mai admiri. Atunci când ai senzaţia că îl duci în spate iar când e rândul tău să primeşti un pahar cu apă, ia-l de unde nu-i!

Dacă în drum spre casă te rogi să nu fie acasă. Dacă ţi-e groază când vine weekendul. Dacă ţi-e frică să deschizi gura fiindcă nu ai habar ce reacţie ar putea avea celălalt. Dacă orice discuţie se transformă în ceartă. Ce rost mai are? Dar repet, să nu-şi imagineze nimeni că după un divorţ curge lapte şi miere. Eşti liniştită, calmă, îţi creşti copiii cum crezi de cuviinţă, te zbaţi de zece ori mai mult, fiecare decizie e a ta. Te bucuri singur, te întristezi singur. Nu e pentru toată lumea… Cât despre un al doilea mariaj… în alt articol. Gândiţi-vă bine! de Ivona Boitan

[sursa]